Rêves...
Probabil ca in ultima jumatate de ora mi-a trecut prin cap intreaga pleiada de idei, filozofii, ganduri, crezuri la care am meditat, pe care le-am debitat si la care am aderat de-a lungul vietii mele. Incredibil ce paleta larga am putut acoperi...
Un adevarat culegator de vise am fost! Mai putin pe unul nu l-am putut gasi. Pe-al meu! Si ca urmare, am incercat sa gasesc visul, punand cap la cap marasmul asta de idei si crezuri - nimic nu potrivea cu nimic, oricum le-as fi combinat, ceva lipsea.
De fiecare data mai puneam un petec pe inima mea. Il coseam frumos, cu ata subtire, rosie! Mi-am zgariat de multe ori, din neatentie, inima cu un colt de lacrima. Si nimeni nu vedea ca nu mai e noua, nimeni nu da atat de multa atentie. Sau poate devenisem prea buna in a-mi ascunde ranile.
Altii isi protejeaza inimile. Pe-a mea o daruiam tuturor, unii o scapau din maini, altii o calcau in picioare...
Sunt ca un copil ce se raneste mereu si mereu in acelasi genunchi. Ma doare putin, apoi ma ridic si rad. Dar cicatricea ramane, iar eu... eu sunt cel mai bun croitor cand e vorba de peticit inimi.
Iubitule! i-am spus in dimineata aceea, in timp ce in ochii mari mi se descifrau intunecimile unui suflet indragostit. Tu mi-ai faurit aripi, iar eu am invatat sa zbor. Tu mi-ai daruit vise, iar eu am invatat sa ma hranesc cu ele. Tu mi-ai aratat soarele, iar eu am invatat sa strabat dincolo de nori. Tu mi-ai aratat culori, iar eu am inceput sa le dau nume. Spune-mi, tu ce vezi pe aripile mele?
Alfabetul destinului, raspunse el. The language of all languages, umanitatea, ceea ce face din unul doi.
Mi-as dori sa existe un loc unde toate cicatricile inimii mele sa poata fi sterse. Undeva unde sa poti primi o inima brand new la schimb. Una shiny, neschingiuita, indrazneata si frumoasa. Una careia sa nu ii fie frica de nimic, sa nu stie ce inseamna durerea, dezamagirile sau disperarea, ca mai apoi sa o umplu tot eu cu tot ce am adunat frumos in mine, cu toate clipele petrecute cu tine, cu zambete, strangeri de mana, mangaieri, plimbari si priviri, rasete, peisaje si fluturi. Cat mai multi fluturi!
Insa, cum un astfel de loc nu exista inca, nu pot decat sa iti daruiesc inima mea, asa cum e ea. Peticita si asimetrica, insa plina de vise, sperante si din ce in ce mai mult sens.
Je rêve la vie, je vie en rêves...
How to heal a broken heart
Do not write love poems.
Forgive yourself for the one morning you didn't kiss him awake while the alarm clock rang. Let yourself cry when you realise you don't remember the last time he said "I love you". And again, when you don't know exactly when you said "I love you" last. Do not count days between the last time he saw you naked. And don't ask yourself what that last time meant to him. Delete the songs you know you'll never be able to listen to again. And his number from your phone. And the text in which he calls you sweetie, and asks when you'll be home. Save the emails in which he tells you that you're the most beautiful girl in the world, but promise yourself not to read them for at least ten years. It will still hurt then, but it will hurt less.
Avoid the bus that you took to get to him.
Call your best friend at 3 am just to hear her voice. And your mother, just to say you don't understand. And your father, to confess your weaknesses, because he will tell you that you are strong and he will believe it. Lose your voice and find it again, in between the sobs and the smiles. Laugh at the memory of your very first time. Remember how much you grew together, and how much you grew apart. Believe that you will love again when it feels true, and tell yourself you will when it doesn't. Be hurt, and hurt, and hurt, until you're not. And mostly, do not write love poems.
Eseu pragmatic despre o gargarita
 Acesta este un eseu. Da! Un eseu dedicat unei gargarite!
Stiti cum sunt gargaritele? Mici, rosii, cu buline negre si simetrice pe ambele aripioare...bulinele! Gargaritele isi deschid aripioarele numai cand au ele chef, ati observat?
Oamenii au mereu pareri vis-a-vis de furnici, de gandaci, de albine, de libelule...dar de gargarite nu are nimeni, nimic de zis. Am aflat de ce! Pentru ca gargaritelor nu le pasa. Oamenii au incetat sa aiba pareri in ziua in care au observat ca ele trec nestingherite prin fata ta, ca nu se tem, ba mai mult, te sfideaza cu o nonsalanta pe care ar trebui sa o invete si unele femei.
Si nici ceva mistic n-ai sa gasesti vreodata intr-o gargarita de rand. Nu poti sa alaturi cuvantul acesta cu nimic care sa te trimita in vreun colt transcedental al gandirii tare. Cu o singura exceptie: atunci cand iubesti. Indragostit fiind, micile creaturi capata valente multicolore, se transforma in personaje ale realitatii tale, sunt insasi personificarea viselor petrecute pe o mica planeta.
Asadar, oamenii spun ca gargaritele sunt dragute!
Da! Acesta e motivul pentru care avem nevoie de gargarite. Eu nu as putea suporta numai iubiri mari, numai privelisti maiestuoase, numai pasiuni mistuitoare, numai fiinte impunatoare... si-ar pierde semnificatia.
Daca exista alb si negru, e simplu. Daca exista si gri, te intrebi putin. Daca e un curcubeu, iti place!
A urcat ieri pe piciorul meu...eram singura. Ea urca, si parca doua din bulinele ei ii tineau loc de ochisori, si imi spuneau:
''Cum singura, Alice? Eu nu mai reprezint nimic? Eu sunt aici, nu pentru a te face sa uiti, sau sa speri, sau sa iti insuflu sperante si vise. Nu. Eu sunt aici ca sa ma privesti... si sa zambesti! Tu le vei face pe toate celelalte, mai apoi.''
Si am zambit.
Gargaritele sunt delfinii subconstientului nostru. Ne salveaza din banalul simtirilor extrapolate in dureri sau in fericiri mari. Uneori avem nevoie doar sa zambim! Omul, daca ar fi fericit constant, ar muri, nu ar suporta atata presiune. Si daca ar fi nefericit tot ar muri... Nu vreau sa sune deloc trist, dar mori oricum, numai ca o gargarita pe un picior iti salveaza exact timpul pe care il arunci dupa in prima tigara aprinsa. Cine ar fi zis ca la echilibrul universal, stau in balanta, pe o parte tigara, si pe cealalta.... gargarita?
Ganduri fara buline
Bulinele de pe aripile mele s-au estompat demult, incetul cu incetul. Destinul de gargarita insetata de buline nu e unul usor, iar locul lor a fost luat de un desen bizar, inventat pesemne de un copil visator sau un adolescent-artist fara talent: o inima. Cine a hotarat, si in urma cu cat timp, ca aceasta simetrie de curbe si colturi, uneori culori, este ceea ce cu totii numim inima? Il folosesc deopotriva savantii si macaragii, artistii si puscariasii, adolescentii si bunicii, gospodinele si prostituatele, fie ele chiar si de lux.
O inima, un desen, niste linii...
....................................................................................................................................................................
Pluteste catre birou. Asculta cu frenezie fiecare melodie din playlist si incearca sa descopere cate un scenariu pentru fiecare. Exista atatea. Radiaza. Colegii sai nu inteleg nimic. Privirea ii este prea intensa pentru ei. Sedintele sunt prea lungi si in jur se povestesc lucruri fara sens. Prinde franturi, dar pentru ea totul este clar. Nu intelege de ce e nevoie sa se explice fiecare detaliu. Parca era o clipa lunga, dar de aceasta data total inutila. Momentele astea se folosesc altfel. Mii de ganduri i se amesteca in cap, nu ar putea sa spuna in acest moment ce si-ar dori sa faca mai intai. Un singur lucru e cert: tehnologia si evolutia au reusit sa transforme cateva mii de kilometri in doar cateva strazi. Si toate astea in cam 2 ore plus fusul orar. Inima ii bate si mai tare, iar stomacul i se strange aproape dureros la acest gand.
Timpul petrecut in lift, la coborarea celor 4 etaje pare o eternitate.
Traversarea holului un secol, iar aerul de afara e inexistent. Cine l-a respirat pe tot?
O privire, doar una, unica. Inmarmurire. Dar sunt doua statui imbratisate. Bataile inimilor ii vor trezi curand la realitate. Esti gata? Soarele apune spre vest. Sa mergem.
....................................................................................................................................................................
Suntem la mii de kilometri departare unii de altii, dar respiram totusi acelasi aer. Oare si aceleasi vise?
Parcul de pe Kiseleff
Inceput de toamna, perioada pe care o iubesc cel mai mult. Dar la fel iubesc si inceputul primaverii, al verii... de cel al iernii nu mai zic. "Hei, Alice! veti striga, d’aia nu inveti niciodata din greseli!"
Toamna. Dumnezeu ma uluieste iar, aratandu-mi ca inca-i sunt draga: un zambet de nicaieri in suflet, un fado portugues... Inca un an in documente. Toamna. Dar inca unul nu-i semn de dram de-ntelepciune-n plus. Toamna lupt sa nu-mi pierd frunzele. Au pis aller, sa nu ma piarda ele pe mine, in judecata mult prea aspra. :) Toamna-i o gutuie galbioara in care tocmai mi-am infipt dintii... Vreti?
Stateam in dupa amiaza aceea pe bancuta mea preferata din Parcul de pe Kiseleff. Dupa o zi intreaga petrecuta la birou mi-am zis ca nu poate exista un final mai bun pentru ziua ce a trecut pe nesimtite. Am admirat o vreme bunicii veniti la joaca cu picii lor, cateva perechi de adolescenti imbratisati, trecand intr-o graba complice pe alei si 2-3 bunicute incercand sa tina pasul cu cateii zglobii. Insa cand primele stele incepura sa isi faca aparitia si eroii povestii mele isi indreptara pasii spre casele lor. Cei mai mici spre patuturi multicolore, camere decorate cu printi si printese, bunicutele spre bucatariile mirosind a gem de zmeura si gris cu lapte, bunicii spre fotoliile mari si moi din care urmaresc stirile, iar indragostitii... oare unde se duc ei? Speram sa stea mai mult in parc, e atat de frumos.
Miroase suav a toamna. A frunze galbui, a coaja de copac, a iarba amestecata cu petale de flori uscate, a lemn si hartie de carte. Trec din ce in ce mai putine masini pe strada, iar in aer se simte un vanticel timid, venit parca de pe dealurile dragi copilariei mele si pierdut, la fel ca si mine, in volbura orasului. Mi-am infasurat un pic mai bine esarfa in jurul gatului, mi-am intins putin picioarele si am zambit.
Iubesc acest loc inainte de toate datorita mirosului incredibil pe care il are. Apoi datorita amintirilor. Acesti copaci maiestuosi cunosc copilariile a mii de fetite si baietei care obisnuiau sa iasa iarna cu sania la joaca. Nu i-au uitat pe niciunul din ei si asteapta optimisti si nerabdatori momentul regasirii. Momentul in care baieteii deveniti acum barbati-aventurieri si fetitele-domnisoare, in balerini sau bocanci, vor iesi la o plimbare si o gura de vise pe aleile micului parc.
Jurnal de dreamer
 Traiesc o perioada foarte frumoasa din viata mea. Intr-un fel sau altul situatia in sine nu e cu mult diferita de alte situatii din trecut. Lucrurile seamana intre ele, la fel si zilele saptamanilor mele. Nimic nu s-a schimbat si, cu toate astea, totul e diferit. Am alergat cu inima pana in gat incercand sa gasesc raspunsuri. Am despicat fuioare intregi de fire incercand sa tricotez solutii. Si cu cat ajungeam mai aproape de centru, cu atat lucrurile deveneau si mai complexe. Jurnal de dreamer este titlul a ceea ce voi scrie de acum inainte. Pentru ca, in sfarsit, am inteles: visurile sunt cele care ne dau aripi, ele ne dau energia de a trece munti, mari, oceane, deserturi si Siberii. Visurile noastre suntem noi si mi-am promis ca de acum inainte nu va mai trece nici macar o zi fara sa visez. I'm just a dreamer.
I'm dreaming of...
draperii trase, intr-o dupa amiaza de toamna pepene galben si Malibu detergentul de rufe al mamei miros de coaja de copac si nuci zmeura uda liniste sosele pustii viteza si batai de inima miros de fan in casca vacanta si bunici par in vant priviri si zambete zbor tremur si soapte nori libertate frumusete zapada miros de fum nas inghetat stele scortisoara indigo dorinta vise fulgi de zapada miros de cafea picioare desculte zapada......................
|
|
